Omul a uitat că trebuie să moară – Ioana Trif, editura Eikon (recenzie)

decembrie 16, 2019

DESCRIERE:

„Furia este un sentiment puternic, atât de puternic încât poate să mute munții din loc. „

 Omul trăiește ca și cum ar fi nemuritor. Cineva i-a șoptit acestuia că este regele universului, că are o mulțime de drepturi, inclusiv acela de decide pentru viața de pe pământ. Lucrurile s-au înrăutățit considerabil. Televizorul vorbește numai despre răutate și cruzime, despre chinurile planetei și despre anumite grupuri de oameni care nu se mai satură. 

  Este greu să trăiești știind că umanitatea se află la un pas de distrugere. Este greu să mai vezi frumosul, să te mai bucuri de lucrurile mărunte și să uiți de viteza mult prea mare cu care se mișcă toate lucrurile. 

  Dar ce se întâmplă dacă într-o bună zi totul se întoarce cu fundul în sus? Dacă într-o bună dimineață omul ajunge să nu mai cunoască nimic din ceea ce vede și ceea ce trăiește. Nu poate decât să se adapteze, pentru că nu primește nici o explicație. 

  Personajul principal pare să fi primit rolul de martor al transformării lumii, ceea ce înseamnă că peste noapte devine nevăzută și neauzită de cei din jur. Din păcate nu i se permite să intervină în ceea ce se întâmplă, fiind nevoită să asiste la o mulțime de scene îngrozitoare. 

  Neputința ajunge să o sugrume cât mai tare, însă trebuie să învețe că Universul îi oferă indicii la fiecare pas. Iubirea adevărată există, merge departe, peste lumi. Există și bunătate, chiar și fericire, doar că trebuie să le vezi. 

  Poate că Universul este dispus să mai ofere omenirii o șansă, dar mai întâi fiecare dintre noi trebuie să se schimbe, să înțeleagă, să vadă, să simtă. Până atunci, însă, regulile par foarte simple: după faptă și răsplată, într-o lumea guvernată de animale, o luptă sub stindardul Răzbunării. 

„Soarta merge lângă tine. Își pune mâinile la spate și te însoțește, exact așa cum mergea bunicul meu prin parc. Îți arată o cale și încă o cale, te îndrumă, dar trebuie s-o asculți, trebuie să caști ochii și s-o vezi. Binele stă mereu în spatele răului. De ce? Pentru că Răul este mai puternic, iar Binele este mai fragil și trebuie protejat. Răul a văzut mai multe, este mai dur, iar Binele este cât se poate de naiv. Dar merg mereu împreună, căci aceasta este Balanța, Universul stă mereu în echilibru. Din păcate, Binele este un copil, imediat se satură și se supără. Și când omul ține cu dinții să vadă doar Răul, celălalt pleacă. Mai mult, când omul crede că Binele nu este suficient de frumos și de mândru, se răzbună imediat. De aceea nemulțumitului i se ia darul.”

RECENZIE:

Cu toții vorbim despre Sfârșitul Lumii. Fie că achiesăm la varianta religioasă, fie la cea științifică, un lucru este sigur: Pământul, planeta noastră pe care deseori uităm să o respectăm, are viața limitată. Dar întotdeauna ceea ce nu ni ne întâmplă noua acum, inconștient sau nu adăugăm în tolba gândurilor „mie nu mi se va întâmpla niciodată”. Această carte este odă adusă naturii, o cerere de ajutor rostită prea târziu și o tragedie inevitabilă.

Ce mi-a plăcut:

Mi-a plăcut ideea pe care s-a construit narațiunea cărții. Ce-ai face dacă aceasta ar fi ultima zi? Nu ultima zi din viața ta, ci din viața întregii planete? Dacă seara ai adormi liniștit iar dimineață lumea pe care o știai a dispărut, fiind înlocuită de dezastre naturale și lucruri aparent de neexplicat, înfricoșătoare.

Autoarea a exploatat mult mai mult ideea de Apocalipsă și a trecut barierele normalității, atingând ușor sfera paranormalului. Ce-ar fi dacă sfârșitul lumii ar însemna, pe lângă furia naturii, și transpunerea răului adânc ascuns în sufletul omului în realitate? Dacă partea întunecată adânc ascunsă în sufletul fiecărui om ar prinde chip și formă, cum ar arăta? Este un lucru înfricoșător dar care ne pune serios pe gânduri.

Moartea, deși prezentă în tot romanul, apare ca o pedeapsă universală însă nu prin ideea de sfârșit, ci prin modul în care omul o întâlnește. Cu toții știm că omul nu suferă când este mort, dar suferința dinaintea morții îngrozește. Tocmai din această cauză structura cărții, deși pare a urmări un traseu inițiatic este departe de acest lucru. Călătoria parcursă de personaj este de fapt o pedeapsă, un purgatoriu, o fereastră spre o realitate groaznică.

Mi-a plăcut modul în care Ioana Trif a înțeles să se adreseze cititorilor săi prin Cuvânt înainte. Și am să las aici un fragment:

Vreau să scriu din ce în ce mai bine, voi învăța din greșeli, dar fiți blânzi cu mine, începutul e mai greu. Am avut emoții cu fiecare cuvânt pe care l-am scris, cu fiecare virgulă pusă și cu fiecare punct șters.

Pornind de la această destăinuire a autoarei și fiind convinsă că orice profesionist nu consideră laudele un mod de a evolua și este conștient că deseori criticile constructive sunt cele care ne ajută, voi enumera mai jos ceea ce nu mi-a plăcut din carte, cu mențiunea că este strict părerea mea personală:

  1. Am terminat romanul și nu am aflat numele personajului principal. Nu știu cum arată și nici nu am putut să îmi formez o părere despre caracterul acesteia. Bineînțeles, acest lucru, luat la modul ideal, m-ar putea duce cu gândul că personajul principal am putea fi fiecare dintre noi, că nu a fost numit tocmai pentru a sublinia egalitatea umană în fața suferinței. Dar nu am putut face această analogie pentru că personajul principal are un trecut personal, a suferit din dragoste și a urât un anume bărbat. Astfel încât este evident că vorbim despre un anume om, o anume femeie.

2. Sunt de acord că oamenii sunt niște bestii, că ne distrugem planeta și nu ne pasă, dar lumea în care ne cufundă acest roman seamănă mai mult de depresie decât a orice altceva. Personajul principal suferă: după iubit, după părinți. Plânge din cauza defrișărilor, din cauza suferinței animalelor, din cauza lipsei de timp, etc. Condamnă, critică, judecă, pedepsește, aruncă prejudecăți, se miră, simte scârbă dar nu face nimic propriu-zis.

Am fost odată la un Spital de Psihiatrie și am întâlnit o femeie care plângea tot timpul, 24 ore pe zi, lua tratament pentru a putea dormi, când se trezea plângea iarăși. Cred ca lumea ei așa arata, precum lumea descrisă în această carte. O lume care îți dă un sentiment de inutilitate și durere, o suferință continuă dar față de care nu simți nevoia să faci nimic, doar să o accepți.

Revenind la ce am spus mai sus, ideea Apocalipsei și structura principală a romanului sunt aproape perfecte dar ceea ce regăsim de fapt este o aventură prin depresie.

3. Nu am înțeles unele acțiuni ale personajului principal – de exemplu: acel moment când afară e furtună cumplită, simte pericolul și teama, dar totuși ea iese din casă, de curiozitate. Apoi bineînțeles că se sperie și mai tare și își dorește să se întoarcă la adăpost.

4. Limbajul. Nu îmi plac romanele care folosesc limbaj prea simplu. Presupun că aici e vorba de gusturi dar eu aștept de la o carte un vocabular dincolo de cel din chat-ul de facebook: expresii precum „nu puteam fi alături de un gunoi, laș” – cu referire la un fost iubit, sau „îmi era teamă să fac un copil cu el din cauza genelor lui stricate (…) familia lui purta tot soiul de stricăciuni comportamentale.” sau „nu cunoscusem pe nimeni din familia lui să aibă o fărâmă de creier”. Pe lângă faptul că nu sunt adepta unor astfel de prejudecăți și chiar cred că un copil poate fi bun, chiar dacă ambii părinți sunt răi, consider că ideile principale ce stau în spatele acestora puteau fi redate într-un alt mod, mai elegant, mai literar.

Ca o precizare, am văzut că acest roman este încadrat de multe librarii ca fiind pentru copii. Nu este un roman pentru copii, în curprinsul acestuia veți regăsi multe elemente horror.

Omul care a uitat că trebuie să moară este un debut curajos iar autoarea Ioana Trif a creat, cu singuranță, o poveste unică, moralizatoare.

Autor: Ioana Trif

Editura: EIKON (2019)

ISBN: 606-49-0146-0

Oras: Bucuresti

Limba: Romana

One Comment

  • Panait Nicoleta ianuarie 15, 2020 at 2:23 pm

    Si mie mi s-a parut puțin complicat acel început, nu am inteles de ce a ieșit afară cand era potop,de ce după ce a făcut dus,s-a trezit iar cu hainele ude,de ce au dispărut tv si televizorul, de ce a observat după despărțirea de iubit”ca era limitat ” dar lui totuși ii plăcea să o domine verbal,(cand cineva e sub nivelul tau,clar nu ai cum sa stai cu el,dar intotdeauna observam chestile astea cand ne despărțim, aici e tipic majorității)mi s-au parut macabre descrierile cu oamenii macelariti

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *