Un infinit și încă doi kilometri

octombrie 23, 2019

Aleargă! Trebuie să alerge! Trebuie să nu mai simtă. Să nu o mai doară. Oamenii o privesc insistent iar ea știe că atrage atenția, dar nu îi pasă că este singura de pe stradă îmbrăcată doar într-un tricou și pantaloni sport, singura care sfidează cele 6 grade Celsius și ploaia măruntă care îi ascunde lacrimile. Continuă să alerge.

Astăzi este ziua lui. Trebuia să fie ziua lui de naștere. Dar de două luni ea nu mai are cui să îi ureze „la mulți ani”. Astăzi trebuia ca el să îi pună verigheta pe deget, astăzi trebuia să îmbrace rochia albă și să trăiască cea mai fericită zi din viața ei. Însă nu mai e nimic. Continuă să alerge. Mărește pasul. Respirația i se accelerează.

Amintirea acelui moment de fericire pură nu o lasă în pace. Acea zi în care, plimbându-se amândoi agale, au observat un magazin de bijuterii pe care erau inscripționate cuvintele Venda Jewelry,. S-au oprit pentru un moment în fața lui, apoi el i-a spus că ar vrea să își achiziționeze o brățară handmade. Emoția resimțită atunci când el, în loc de brățară, a luat un colier cu semnul infinitului și i l-a așezat la gât șoptindu-i: „Atât e de mare dragostea mea pentru tine, cât un infinit și încă doi kilometri„, se transformă acum în durere cruntă care o sufocă. Și nu poate să scoată durerea din piept. Își atinge ușor colierul și respiră adânc. Continuă să alerge.

Ce reprezintă promisiunea unui infinit într-o lume al cărei sfârșit este scris dinainte de naștere? În momentele de fericire, reprezintă totul. Pentru că asta face fericirea din om: îi inundă toate simțurile și îl lasă să creadă ca e invincibil. Iar ea a făcut greșeala să se creadă stăpâna destinului și a îndrăznit să își facă planuri, să fie sigură de un viitor alături de el. Eternitatea nu este pentru oameni, nu este pentru ea. Acum știe. Infinitul a durat atât de puțin.

O durere fulgerătoare o smulge din capcana gândurilor. Își da seama că s-a împiedicat și acum sta jos, în genunchi, căzută, în timp ce ploaia o cuprinde parcă într-o îmbrățișare. Își desface lănțișorul și îl cuprinde în palmă. Privindu-l se pierde în cele mai dureroase și inutile întrebări care încep cu „Ce-ar fi fost dacă…” – dacă ea l-ar fi rugat să rămână acasă în acea dimineață, dacă ar fi putut să îl convingă să mai stea doar o clipă cu ea, dacă l-ar fi sărutat de rămas bun în loc să se preocupe de spălarea vaselor. De ce erau farfuriile murdare atât de importante în acea zi? Ce-ar fi fost dacă el încă era în viață? Lacrimile se împletesc cu picurii de ploaie și devine, brusc, conștientă că îi e frig. Își forțează picioarele să se ridice. Continuă să alerge, de data aceasta spre casă.

Ajungând în apartamentul lor, atât de gol acum, se trântește pe canapea, lăsând colierul să cadă pe măsuța de sticlă din fața ei. Înainte să se scufunde, iarăși, în durere, decide să deschidă plicurile cu analizele sosite de la internarea sa în spital. Sunt acolo de trei zile dar nu a găsit niciun motiv să le citească. După ce parcurge primele rânduri, respirația i se oprește iar ochii îi rămân împietriți. Scapă hârtia din mână. Își îndreaptă atenția asupra lănțișorului și atinge forma infinitului. O ușoară ridicare a colțurilor buzelor anunță apariția a ceea ce poate fi o umbră de zâmbet.

4 ani mai târziu, o femeie intră cu o fetiță în magazinul Venda Jewelry și cumpără un lănțișor de argint și un talisman având forma infinitului . Apoi se apleacă spre copil și îi pune la gât lănțișorul. Fetița, încântată, o întreabă ce reprezintă semnul. „Atât e de mare dragostea mea pentru tine, cât un infinit și încă doi kilometri„, răspunde ea.

Acest articol a fost scris pentru Superblog 2019 – proba 9

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *