Casa bunicii – casa inimii mele

octombrie 21, 2019

Mă întorceam din concediu, cufundată în gânduri și planuri pentru zilele și activitățile ce mă așteptau acasă. Scaunele din spate ale mașinii erau ocupate de pături roz și ursuleți de pluș. Delia, acum în vârstă de 5 ani, oferea un întreg spectacol de teatru, precum învățase la grădiniță. Drumul era denivelat și mergeam cu viteză redusă. În ultimii ani am învățat să fiu multifuncțională, să îmi împart atenția în șapte locuri deodată, să înțeleg punctul de vedere al tuturor persoanelor care vorbesc cu mine concomitent, am învățat să respir doar înainte de culcare sau în concediu. Și acum, zilele libere sunt pe cale să se termine. Un indicator ce anunță intrarea într-o localitate îmi atrage atenția și mă smulge din gânduri. O emoție îmi cuprinde simțurile și brusc, simt nevoia să virez la dreapta. După încă 400 metri, opresc mașina.

– Mami, de ce ne oprim aici? Vom vizita o prietenă de-a ta?, întreabă Delia curioasă.

-Nu. am răspuns clătinând din cap. Am vrut doar să văd casa asta.

-De ce? A cui este această casă?

-A fost casa bunicii mele, răspund eu, mai mult oftând.

Am parcat mașina pe marginea drumului și am coborât. Casa modestă, dar atât de prețioasă pentru mine este în fața mea, având același gard din scânduri pe care m-am cățărat de atâtea ori. Am închis ochii și o ușoară adiere a aerului de toamnă m-a readus în zilele copilăriei mele petrecute în aceasta curte râzând, jucându-mă cu frunzele căzute din copacul care îmi fusese umbrelă de soare toată vara.

Am deschis ochii și am privit mai atent. Peretele din față era crăpat și au apărut fisuri aproape de geamuri. Vopseaua care acoperă ușa din lemn este scorojită și prin crăpăturile ei poți număra anii care au trecut peste oameni și lucruri, precum o cascadă pe care nu o pot opri. Frunzele împrăștiate au acoperit aleea curții. Acoperișul din plăci de eternit, făcut de bunicul este degradat. Mă gândesc la casa unde locuiesc eu acum și la momentul când am descoperit Casa de Comenzi Vindem ieftin .Datorită lor, acum am un acoperiș din țiglă metalică atât de rezistent și apreciat, nu doar de noi cât și de vizitatori.

Bunicul a fost un om priceput la construcții. El, împreună cu alți cinci oameni, au construit această casă. Mă întreb ce-ar fi spus bunicul dacă ar fi aflat că nu mai trebuie să alerge prin depozitele pentru materialele de construcții, deoarece există posibilitatea de livrare a celor necesare la locul unde urmează a se folosi și că, mai mult, ele vin direct din fabrică? Cred că ar fi avut dubii și ar fi spus că toate acestea sunt laude. Dar atunci i-aș fi putut demonstra că există recenzii excelente cu privire la serviciile și produsele vindem-ieftin.ro. Sunt sigură că ar fi fost bucuros să răsfoiască cataloagele cu oferte și, cine știe, poate ar fi ales să accesorizeze casa cu piatră decorativă sau aleea cu pavaj.

O aud pe Delia lângă mine că întreabă: „Mami, din ce e făcută casa bunicilor tăi?”

„Din chirpici, iubire. Din pământ amestecat cu apa și paie.”

Apoi, amintirile mă înconjoară iarăși și retrăiesc bucuria resimțită când intram vara în casă și era răcoare iar iarna mă adăposteam la căldura sobei. Încep să îi povestesc Deliei despre delicioasa plăcintă cu mere a bunicii, despre pâinea făcută pe plită, despre paturile înalte sub care mă ascundeam atunci când trebuia să dorm la amiază. Cele mai frumoase zile erau cele friguroase, ploioase, când ne strângeam cu toții și savurând ceaiul îndulcit cu miere, o ascultam pe bunica cum ne spunea câte o poveste. Nu există amintiri din copilăria mea fără ea. Nu trece nici o zi – în toți anii de când bunica mea a dispărut – să nu mă gândesc la ea. La vocea ei. La baticul pe care îl purta cu mândrie. La ochii ei blânzi, căprui, sinceri, pe care i-am adorat atâția ani. Nu îi spuneam bunica, îi spuneam „mamă”, pentru că era a doua mea mamă.

Am zâmbit încă o dată spre casa copilăriei mele, în loc de rămas bun, și am urcat în mașină. Când am ieșit din localitate, am știut că trebuie să îmi amintesc să acord importanță acum, cât încă mai pot, lucrurilor care par luate de-a gata, cum ar fi un peisaj frumos, bucuria unui copil, o strângere de mână, o lacrimă de bucurie, o plimbare prin parc. Lucrurile simple sunt cele mai importante pentru ca încă le poți face.

Mai târziu în acea seară, înainte de culcare, am scos o cutie și am adus-o la patul Deliei.

„Vreau să îți arăt câteva imagini cu acea casă, unde am oprit astăzi”, i-am spus.

„Și te voi vedea și pe tine mică?”

I-am răspuns cu un zâmbet.

În dorința de a împărtăși casa și amintirile din copilărie cu fiica mea, am primit o bucată din inima mea înapoi, o bucată care s-a rupt la moartea bunicii mele. Bunica mea poate nu mai este, dar viața, dragostea și spiritul ei trăiesc prin mine și vor continua să trăiască prin copiii mei.

Acest articol a fost scris pentru Superblog 2019

One Comment

  • Mădălina octombrie 24, 2019 at 5:19 am

    Bunica ❤❤❤copilărie, bucurie ,vacante de neuitat 😢😢

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *